SUNTEM ÎN REÞEA, VOM EXISTA! Editorialul publicat în Revista Muzeelor, nr. 1/2006, este justificat de apariþia primei Reþele Naþionale a Muzeelor din România, afiliatã la Networking of European Museum Organisations (NEMO), reþea care cuprinde orice formã de entitate muzealã ºi care s-a înfiinþat pentru a „contrazice” o realitate dezamãgitoare: România era singura dintre þãrile membre sau candidate la U.E. care nu dispunea de o reþea naþionalã a tuturor tipurilor de muzee.

       Afirmaþia poate sã parã pentru mulþi dintre cei implicaþi în sectorul muzeal una exageratã, dar modul cum sunt gândite ºi poziþionate noile politici culturale europene vor rezerva surprize neplãcute pentru aceia care nu vor þine cont sau nu vor reflecta la respectivul avertisment. Logica este una destul de simplã. Instituþiile cu atribuþii culturale din cadrul Uniunii Europene negociazã mult mai uºor amendamentele legislative ºi strategiile culturale multianuale cu reþele care reprezintã în acelaºi timp interesele a zeci sau sute de entitãþi muzeale sau de altã naturã, decât sã trateze individual cu fiecare muzeu în parte. În plus, un singur muzeu, în ciuda prestigiului sãu, poate fi o voce izolatã ºi uneori nereprezentativã la nivelul impactului ºi al finalitãþii urmãrite. Exemplele sunt multiple. Nu de puþine ori Consiliul Europei a avut nevoie de rapoarte ample legate, de exemplu, de mobilitatea colecþiilor ºi de schemele de garanþii guvernamentale aplicate în astfel de situaþii. Pentru o evaluare ºi o asigurare privind valoarea ºi corectitudinea informaþiilor furnizate, s-a apelat exclusiv la serviciile reþelelor pentru cã acestea, prin prisma dinamicii ºi a rostului existenþei lor, pot evalua mult mai rapid sau au deja analizate ºi centralizate informaþiile necesare pentru raportarea pe o astfel de problematicã. La nivelul gestionãrii acestui demers, s-ar fi consumat infinit mai multe resurse ºi mai mult timp dacã s-ar fi mers pe calea contactului direct cu fiecare muzeu în parte, mai ales când studiul se dorea aplicat pe cât mai multe muzee din þãrile membre ale U.E. sau în curs de aderare. Nimeni nu îºi doreºte sã aleagã calea cea mai lungã, care ar putea provoca întârzieri cu efect negativ asupra actualitãþii temei ºi asupra disponibilitãþilor de finanþare.

       Iatã un argument suficient de convingãtor pentru afilierea la o reþea culturalã care poate asigura existenþa viitoare a instituþiei interesate de un statut de acest gen.

        Am fãcut o introducere mai lungã pentru cã era absolut necesar sã vorbim mai pe îndelete despre importanþa unei astfel de structuri, numitã reþea, cãreia i se acordã o atenþie sporitã din partea organismelor europene ºi nu numai. Ideea de reþea se asorteazã, la o scarã mai micã, cu mult prizatul concept de globalizare. Ce altceva este o reþea dacã nu o formã de globalizare, în cazul de faþã, instituþionalã în care mai mulþi operatori culturali din aceeaºi þarã sau din mai multe þãri s-au hotãrât sã se grupeze ºi sã se susþinã reciproc sub umbrela unei misiuni ºi a unei strategii comune. Toþi îºi pun la bãtaie resursele, informaþiile ºi expertiza pe ideea „ce este al meu, este ºi al tãu”. Pentru aceasta însã, trebuie sã respectãm regulile comune ale jocului ºi sã fim judecaþi pentru activitãþile noastre prin intermediul aceloraºi instrumente de mãsurã. 

          Vorbim de reþea, dar uitãm sã definim termenul. Ce este de fapt o reþea? Încã de la începutul anilor "80" uneori chiar ºi mai devreme, instituþii cu acelaºi profil au înþeles cã numai împreunã vor putea sã ofere soluþii pentru evoluþiile politicilor culturale cu efect asupra lor sau vor putea colabora ºi schimba informaþii într-un mod eficient, pentru acumularea unor expertize ºi pentru structurarea unor oferte culturale durabile ºi valoroase. Aceste iniþiative comune au devenit surse generatoare de idei ºi curente pe piaþa culturalã europeanã ºi s-au impus în relaþia cu instituþiile decidente, europene ºi naþionale, printr-o politicã de lobby1 concentratã ºi permanentã.

            Muzeele au început sã dezvolte între ele structuri informale ºi formale pentru a lucra împreunã mai eficient ºi pentru a folosi ºi gestiona oportunitãþile deschise la nivel european în culturã. Aceste structuri au fost intitulate „reþele” ºi au început a fi acceptate ca parteneri de consultaþii esenþiali pentru instituþiile europene, politicieni, guverne naþionale, autoritãþi regionale ºi fundaþii.

           Reþelele se definesc, în termeni generali, prin împãrtãºirea de informaþii ºi idei, prin învãþarea din experienþa celorlalþi, prin reflecþie la nevoile ºi politicile culturale din sector, prin parteneriate, proiecte ºi activitãþi comune, prin perspective ºi expertize ample asupra abordãrilor din domeniul managementului. O definiþie de sintezã, relevantã pentru ideea de reþea, priveºte o astfel de construcþie ca un sistem dinamic de comunicare, cooperare ºi parteneriat.

         Uniunea Europeanã ºi programele de finanþare ale Comisiei Europene încurajeazã formarea reþelelor, fapt care reiese clar din textul rezoluþiei din 21 ianuarie 2002: „Comisia Europeanã ºi statele membre vor promova folosirea reþelelor existente sau a oricãror alte reþele care pot fi realizate în viitor (...) pentru a uºura cooperarea ºi pentru a face schimb de informaþii ºi bune practici la nivel european” 3. Miza unei astfel de susþineri a fost una foarte mare ºi însemna o anumitã poziþionare privilegiatã de forþe în relaþia cu autoritãþile naþionale ºi europene. Traducerea mai exactã a acestui raport este urmãrirea prestigiului cultural ºi transferul masiv de capital prin programele ºi liniile operaþionale de finanþare europene, pentru implementarea unor acþiuni ºi proiecte care se moduleazã pe direcþiile strategice comune, rezultate atât din preocupãrile organismelor finanþatoare, cât ºi din acelea ale respectivelor reþele.

         Reþelele duc o bãtãlie nu numai pentru repoziþionarea culturii pe un nivel rezonabil, atât timp cât s-a dovedit cã poate genera dezvoltare economicã ºi coeziune socialã, dar ºi pentru asimilarea de fonduri care pot pune în miºcare acþinui culturale valoroase sau de întreþinere a unor tradiþii culturale de prestigiu care, altfel, supravieþuiesc doar în memoria culturalã (ex. reanimarea unei anumite ºcoli de picturã din avangarda europeanã). Ori toate aceste sforþãri nu pot fi rãsplãtite decât prin concentrãri ale unor forþe multiple, statutate de principii, scopuri ºi interese comune, care sã exercite presiune pe aparatul administrativ ºi legiuitor naþional ºi european. Reþelele culturale trebuie sã-ºi justifice mandatul pentru care au fost împuternicite prin voinþa a zeci sau chiar sute de instituþii sau indivizi.

         În spatele deciziei Uniunii Europene de a lua în consideraþie aceste reþele culturale s-au ascuns ani întregi de presiuni ºi dezbateri privind importanþa lor ºi modul cum acestea pot contribui cel mai eficient la dezvoltarea ºi promovarea culturii prin diferitele sale forme de manifestare. Manifestul reþelelor culturale europene, adoptat la Forumul Reþelelor Culturale Europene de la Bruxelles din 21 septembrie 1997, recomanda instituþiilor europene ºi guvernelor statelor membre sã recunoascã importanþa acestor reþele culturale prin acþiuni de spijinire realã ºi semnificativã care sã ia în consideraþie contextul, nevoile ºi funcþiunea reþelelor. Creditate de cãtre societatea civilã, reþelele culturale au utilizat aceastã origine pentru a se identifica ca parte a acestei societãþi, ca un organism care evolueazã prin nevoia indivizilor de a interacþiona, de a schimba informaþii ºi de a lucra împreunã.

         Reacþia sensibilã la o astfel de legitimitate din partea instituþiilor europene ºi a statelor membre, a fost potenþatã ºi de platforma ideologicã a reþelelor culturale, construite pe politici prioritare pentru Europa: coeziune europeanã, sistemul de a facilita ºi stimula piaþa de muncã, pregãtire profesionalã permanentã, diseminare europeanã a informaþiei etc. Cu toate aceste avantaje de partea lor, reþelele au cerut recunoaºterea lor în contactele profesionale pe toate palierele guvernamentale din cadrul instituþiilor U.E. ºi în cadrul statelor membre, oferirea unui mediu de dezvoltare ºi sustenabilitate adecvat ºi furnizarea unor finanþãri structurale care sã recunoascã cã reþelele sunt eficiente economic.

          Pentru a putea pretinde un loc în aceastã configurare europeanã de strategii ºi politici culturale, pentru reprezentativitate ºi acces la fondurile care contribuie la dezvoltarea vieþii muzeale, România trebuia sã-ºi regândeascã intenþiile ºi sã-ºi asume alte responsabilitãþi culturale decât cele cu care era obiºnuitã. În mare, când vorbim de responsabilitate sau regândire a prioritãþilor culturale vorbim mai ales de jocul ºi eforturile depuse de grupuri de operatori culturali, atât timp cât, la nivel guvernamental, cultura luatã în ansamblu e o prioritate 4 sau 5. Traseul de acomodare la noile tendinþe debuteazã cu înfiinþarea unor astfel de reþele culturale alcãtuite din mai mulþi indivizi sau instituþii cu interese profesionale comune, care sã se facã vizibile ºi sã se promoveze eficient ºi insistent. Într-o a doua etapã se pot construi acele relaþii interesate, pe o logicã a parteneriatului ºi al principiilor de fundraising, cu instituþiile statului, cu grupurile de interese, donatori, cu mediul de afaceri ºi cu organizaþiile neguvernamentale.

          Muzeul Naþional al Literaturii Române din Bucureºti, împreunã cu experþi în managementul proiectului ºi în pregãtire profesionalã în domeniu, au pus bazele primei reþele naþionale a tuturor entitãþilor muzeale pentru a exploata avantajele competitive ce decurg din munca într-un context naþional ºi internaþional (afilierea la NEMO), construirea flexibilitãþii, difuzarea de informaþii ºi dezvoltarea unui know-how colectiv în interiorul unei reþele de largã acoperire. Aceastã reþea are ca scop susþinerea intereselor ºi identificarea metodelor de dezvoltare pe termen mediu ºi lung ale muzeelor, adaptate cerinþelor europene din sector ºi monitorizarea permanentã a situaþiei acestora. Obiectivele ºi activitãþile vor respecta punctual cele patru mari teme majore identificate în strategie ºi anume patrimoniul cultural, turismul cultural în relaþia cu muzeele membre, dezvoltarea resurselor umane angajate în domeniu ºi acþiuni concrete de lobby. Strategia de promovare s-a orientat pe sesiuni de informare regionale (organizate pentru cât mai multe din cele opt regiuni de dezvoltare cunoscute pentru România) pentru atragerea unui numãr cât mai mare de membrii în reþea, pe baza expunerii mecanismelor ºi a principiilor de funcþionare, însoþite de discuþii formale ºi analize de situaþii legate de fezabilitatea unui astfel de proiect ºi de liniile de acþiune propuse. Reþeaua funcþioneazã momentan informal, prima Adunare Generalã de constituire legalã urmând a fi organizatã în luna mai a anului în curs. Între timp, se încearcã o acoperire geograficã ºi o reprezentativitate cât mai mare, motiv pentru care campania de informare ºi atragere de noi membri va încerca, pânã la organizarea Adunãrii Generale, o mobilizare pentru regiunile de dezvoltare Centru, Sud-Est ºi Nord-Est. Muzeele membre ale Reþelei Naþionale a Muzeelor din România vin momentan dinspre regiunile Nord-Vest, Vest, Centru (o parte), Sud ºi Sud-Est (o parte), dupã organizarea a douã astfel de sesiuni informative în Arad (co-organizator Complexul Muzeal Arad) ºi Ploieºti (co-organizator Muzeul Judeþean de Istorie ºi Arheologie Prahova).

„REVISTA MUZEELOR” este o publicaþie editatã de:

1 Lobby reprezintã activitatea unei persoane sau a unui grup de persoane care încearcã în mod activ sã influenþeze legislaþia; orice reprezentant de organizaþie care dezbate o propunere legislativã cu un legiuitor, poate fi considerat lobbyist.

2 Definiþie datã de cãtre Anne van Otterloo and Michel Bassand, în 'Working Groups: Network Solutions for Cultural Co-operation in Europe', ed. Judith Staines. EFAH/FEAP 1996;

3 Consiliul Uniunii Europene prin Rezoluþia din 21 ianuarie 2002 asupra culturii ºi societãþii cunoaºterii, pct. 8/(IV)